Viaţa e un cumul de poveşti


Unele frumoase, altele mai puţin plăcute. Mulţi spun că de fiecare dată contează doar finalul. Eu fac parte dintre cei care susţin că drumul până acolo încântă.

Puţini îndrăznesc, însă, să le scrie sau să le spună. De frică să nu fie blamaţi, condamnaţi, de teama de a nu li se vedea adevărata faţă.

Fiecare trăieşte o perioadă pe care o vrea doar a sa, dar cu care, la un moment dat, nu mai poate să trăiască.

Cred că din necesitatea asta s-a inventat şi spovedania. Se vrea exorcizat, dar fără să ştie alţii, fără să doară. De aceea, unii merg la biserică, iar alţii se apucă de scris.

Personal nu m-am spovedit niciodată, dar am considerat aşternerea gândurilor pe hârtie o dulce despovărare. Încerci astfel să găseşti printre rânduri albe şi negre, echilibrul.images-1

După ceva timp privirea îţi joacă, coala albă se transformă-n cenuşiu, iar în final totul se estompează. Pentru moment cel puţin, nu mai ştii ce vezi, ce vrei, ce crezi.

Uneori mă gândesc că poate asta mi-am dorit întotdeauna inconştient, să scriu, dar nu am simţit imboldul până când nu am găsit personajele potrivite, până când nu am crescut suficient, încât să realizez ce şi cum simt, prin ce ochi îi pot vedea pe alţii.

E adevărat că această transformare s-a produs relativ târziu, dar de atunci nu am vrut să mă mai opresc decât pentru a obloji rănile celor pe care-i atingeam involuntar.

Renunţam la mine şi mă retrăgeam doar pentru a nu le mai zgândăra cicatricile, dar starea asta nu dura prea mult.

Aveam nevoie de noi experienţe care să-mi facă sufletul să vibreze, pentru că în lipsa lor nu aş fi avut ce să scriu. Nu orice stare mă inspiră, aşa că am tot căutat.

De fapt, cred că am atras exact acei oameni care-mi puteau dărui aceste experienţe, şi chiar dacă uneori au fost cei pe care mi-am vărsat năduful, acum nu pot decât să le mulţumesc.

Poate e greu să conştientizăm uneori, dar unele lucruri sunt mai presus de noi. Nu, nu ni le impune nimeni, dar viaţa este incapabilă să le stăpânească.

Nu noi decidem de fiecare dată cine intră şi cine iese pe aceeaşi poartă, a sufletului nostru. Sunt o mulţime de alţi factori. Nu poţi spune ieşi şi ai scăpat, nu poţi implora…. mai stai, că încă mai e timpul nostru, pur şi simplu nu poţi.

Oamenii vin şi pleacă din viața noastră asemeni unor marionete mânuite abil de altcineva. De aceea e bine să ne bucurăm de fiecare în parte, să vedem partea bună din întâlnirea cu divinitatea care există în oricare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *