Sub ploaia amintirilor de Crăciun


Am ajuns să iubesc diminețile reci, în care doar aroma de cafea poate să-ți dezmorțească simțurile și să-ți încălzească sufletul. Îmi place ca în aceste zile să fiu singură, doar eu cu mine, să mă cert, să mă dojenesc și apoi să mă împac. Nu, azi nu mai alerg spre nimeni, ci doar spre mine. Voi sta ghemuită într-un fotoliu și voi revărsa asupra-mi ploaie de amintiri.

Se apropie Crăciunul, iar prin gânduri îmi aleargă miresme de brad, scorțisoară și portocală. Mi-e dor de zăpada aceea curată cu sclipiri de argint și de steluțele ce vor să-mi înflorească în geam.

 Intotdeauna iarna mă cuprinde în brațele de nea și mă duce undeva în trecut, în anii copilăriei mele, unde pot să privesc totul prin globuri de cristal. Pentru câteva clipe, pot apela la magie și învia imagini și personaje ninse de ani mulți.

 Rotocoale de aburi parcă ies, din nou, din oala în care se undesc colacii înghețați, tocmai luați din colindeț. Doamne, cum mai alergam după ei prin tot satul, strigând în fața fiecărei porți: “Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați, ori nu ne dați?”. Iar apoi plecam fericiți că tocmai am primit un colăcuț, un măr sau o pară pe care le zvârleam în săcăteu.

 Bucuria nu era numai a noastră, ci și a celor care dăruiau și aveau ocazia să mai vadă copiii satului: „Al cui ești, mă? Aaaa, al lui Gheorghe, din capu satului. Ce mare te-ai făcut!”. Ne întorceam acasă cu mâinile și obrajii roșii de frig, dar mândri de “recolta” noastră, după ce bătusem la picior tot satul.

Ne cocoțam în vârful patului, dându-ne “răniți” ca după o adevărată zi de muncă, așteptând să ni se pună masa. Parcă-l văd pe moșu, căci așa îi spuneam noi bunicului, stâmpărând focul în sobă pentru a face cărnații pe grătar, în jar, și răsturnând mămăliga aburindă pe masă. Inhalam aburul pentru a ne trece durerile de gât și ne lingeam pe degete ori de câte ori ne murdăream, nici vorbă de șervețel.

Nimic nu se compară cu acea perioadă, nicio mâncare nu va mai avea gustul acela și nicio imagine nu va putea să se suprapună peste o alta, de atunci. Totul a fost magic, dar magia o realizăm de-abia acum.brad-inghetat

Atunci parcă și zăpadă și frigul aveau miros, iar umbrele pe care le desenau limbile focului ce ieșea sălbatic prin plită, ne făceau să ne închipuim diverse personaje și povești.

Imi amintesc că într-un an nu am avut brad, lucru de neiertat în mintea mea de copil pentru o familie care locuia într-o zonă de munte, și am plâns atât de mult, încât tata mi-a spus că o să taie rugul trandafirului alb din fața casei pentru a-l împodobi. Am renunțat la idée pentru că îmi plăcea mult parfumul trandafirului alb și știam că din el făceam vara și trandafirată. Am fost însă foarte supărată și înverșunată până când mi s-a oferit această ultimă soluție, de a avea unde agăța globulețele și instalația de Crăciun. De atunci, parcă nici n-am mai ținut așa de mult la acest obicei, nu mi s-a mai părut important, am văzut că se poate și fără.

Bradul îl foloseam ca pe un obiect de décor, neglijând că dintr-un gest egoist îi scurtam, practic, viața. Am simțit asta când nu am putut aproba tăierea trandafirului cu petale de sidef și mi l-am închipuit în munte, pe o costișă, împodobit doar cu sclipiri fine de brumă.

Așa simt că sunt și eu uneori, singură într-o mare de oameni, acoperită de o peliculă de gheață. Atunci e momentul să scormonesc cu fierul încins printre gânduri, să-mi amintesc perioade și imagini uitate poate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *