Să râzi sau să plângi în biserică?


Vineri. Mă învoiesc şi plec mai devreme de la serviciu. Doctorița din policlinică mă avertizase că e ultima zi în care mai puteam ridica rețeta. Trebuia sa ajung la ea până în ora 13. Plec mai devreme așadar de la muncă, gândind la aglomerația care mă aștepta de obicei la ușă. Ajung, uit să salut prinsă de gânduri, în fața mea mai erau trei persoane. Mă așez comod în poziția de așteptare. Peste câteva minute toate cele trei persoane intră în cabinetul alăturat. Imi fac curaj și bat la ușă. Mi se spune să aștept până când pleacă celălalt pacient. Stau, aștept, intru, iar aștept și plec fericită că am scăpat așa repede cu rețeta și trimiterea pentru analize. Dacă tot am scăpat așa de ieftin, hai să fug și până la contabilă. Pe drum, lângă roata unei mașini, văd o figurină care semăna cu un înger. Mă uit în stânga, în dreapta, și ca un hoț conștient de propriul păcat, mă aplec și o iau. Cum să furi un îngeraș căzut la pământ? Uite așa! Dacă era o amuletă norocoasă sau una plină de resentimente aveam să văd ulterior. Mă gândesc că de mult nu am mai primit un semn de la The God și poate i s-o fi făcut milă. Ii cerusem cu disperare doar. Brusc îmi aduc aminte că de mult nu mai intrasem într-o biserică și că situația în care mă aflam impunea cel puțin trei acatiste. Așa îmi spusese o cunoștință că e bine să faci când simți că nu mai găsești nicio cale. Mă opresc la prima biserică, aproape goala, intru, mă închin, cer o hârtie și încep să înșir ce-mi doresc. Un singur destinatar, două prenume, unul mai regesc ca altul. Dau un termen scurt, conform cu suma alocată, si plec mai departe. Ajung la a doua biserică, unde găsesc ceva mai multă agitație și alte rituri. Părintele mă îndeamnă să scriu mai multe nume, direct pe agenda sa, și perioada de pomenire. Sunt scurtă ca de obicei și fac economie de hârtie. Nu trec prea multe nici de data asta și las trei sferturi de pagină aproape goală. Înaltul se uită dezamăgit la mine că nu știu ce să scriu și spune că o lasă așa, ca să o mai pot completa în timp cu alte cunoștințe. E simpatic și binevoitor și îmi dau seama că îl cunosc de la înregistrările din radio. El nu mă știe, și asta e bine. E cel despre care colegul mixerist ce asista la înregistrari spunea că râgâie numai a busuioc după o oră de ascultat povețe spirituale. Ii spun problema mea, mă cheama și la maslu și îi promit că vin, deși aveam unele dubii cu privire la programul de după-amiază. Cum să minți însă un preot? Plec fericită mai departe. Mai aveam o biserică. O alesesem pe cea în care mă căsătorisem fără să realizez că poarta hramul Sfinților Petru și Pavel. Ajung în fața bisericii și după câtă lume era, gândesc că toți participă la o înmormântare. Văd chiar câteva mașini de poliție și-mi spun în gând că o fi murit unul de-al lor. Stau cateva minute pe scări, pentru că acolo se oprea mulțimea, ascult slujba și văd că nu sună a doliu. Ma uit de jur-împrejur, văd că nu cunosc pe nimeni, îmi fac curaj și intru. Venisem acolo cu un scop: trebuia să pun ultimul acatist. Nu avea însă cum să fie așa de simplu. Nimeni nu primea acatiste pentru că toți preoții erau la slujbă și trebuia înmânat personal. Asta e, astept, și așa nu stătusem de foarte mult timp în biserică. Habar nu aveam care erau preoții bisericii si care din afară, dar am avut senzația că acolo a fost și mitropolitul. La ieșire, ceilalți preoti îl flancau de parcă erau bodyguarzi, iar el atingea cu mâna evlavios capetele plecate în timp ce sutana îi era pupata de cine prindea. Nu mă bag ostentativ în seama, fiind oarecum la mila Domnului, dar am avut senzația că a trecut de mine fără a mă binecuvânta, căci asta credeam că înseamnă acea atingere, când s-a întors brusc și mi-a pus degetele firave pe creștet. Deci m-a văzut chiar dacă nu păream atât de disperată. Nici acum nu am aflat rangul celui primit și plecat cu atâta fast, dar am răsuflat ușurată când am descoperit, la indicația unor enoriași, cine e preotul bisericii căruia i-am înmânat ultimul acatist. Stătusem aproape 2 ore prin biserici și atenția pe care încercasem să o acord momentului, mă obosise. Plec spre casă cu gândul de a mânca și a trage un pui de somn, ulterior urmând să plec la maslu. Aproape că am ratat începutul slujbei, dar promisiunea trebuia onorată chiar dacă se vedea pe fața mea că sunt tare stingheră în ale duhovnicești. Am noroc pentru că ma așez lângă o doamnă draguță care mă îndrumă de bunăvoie și îmi oferă la fiecare trecere cu cădelnița printre oameni un bob de tămâie. Il așez cu grijă, asemeni tuturor, și mă întreb la ce ar trebui să mă gândesc când fac asta. Plâng de câteva ori când îmi aduc aminte ce anume mă adusese la biserică, transpir, îmi curge nasul și constat că nu am niciun șervețel în geantă. Mă șterg la ochi, mă șterg la nas, e apă, se uscă, și încerc să-mi limpezesc ochii pentru a nu se vedea cât sunt de afectata. Incep îngenuncherile și văd că toată lumea se înghesuie sub patrafir. Mă bag și eu, mergând pe ideea că ceilalți știu ce fac, doar eu eram novice. Prind spațiu pentru că eram aproape de preot, patrafirul era cred chiar pe capul meu, în timp ce ceilalți țineau de margini. In fața mea un înger de fetiță, să fi avut vreo 3-4 ani, începe a se uita fix în ochii mei triști, se apropie de fața mea și începe a se zgâi. Se îndepărtează, apoi întinde mânuțele spre mine imitând jocul vine goanga, așteptând ca eu să mă sperii, iar apoi mă apasă cu degetul arătător pe nas. INCEP SĂ RÂD sub patrafirul preotului, amintindu-mi de cum ne făceau bunicii ”trece moșul prin salon și apasă pe buton” iar puștoaica părea mai fericită ca oricând. Știu că am plâns, am râs și am plecat spre casă dornică să o iau pe cea mică cu mine. Sigur ne-am fi înțeles de minune la felul în care ne împrietenisem. Era deja al doilea îngeraș pe care îl întâlnisem într-o zi în care implorasem să văd un miracol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *