Pământul. Am vrea să fim toți asemeni lui?


Era început sau sfârșit de zi, sau poate la amiază. Căldura sufoca orașul, aruncând ici colo pete de umbră ca pe niște oaze de verdeață în deșert. Atmosfera înăbușitoare te îndemna să rămâi cât mai departe de asfaltul torid, care părea că vrea să-ți însemneze discret pantofii cu smoală, tocmai pentru a-ți aminti de acea zi. Totul părea să se topească și te gândeai că ar putea constitui o masă amorfă de blocuri, oameni și străzi. Un pictor ar fi putut cu siguranță să zugravească atmosfera asta mai bine pentru că prin mâinile lui curge o altfel de sevă, culoare. Tonuri de alb, cărămiziu, cenușiu ar fi născut o altă nuanță dornică să se scufunde în abis. Puzderia de aer fierbinte alerga să se risipească pe asfalt și să sfârîie surd ca primii stropi de ploaie picați pe o tablă încinsă. Grătare imaginare separă ziduri de conștiință îmbolnăvită de prea mult ideal, în timp ce prizonierii asistă la ultima sfeștanie din unica lor casă. Pământul încovoiat zâmbește acru, oglindind în albastrul mărilor ceea ce ar putea fi ultimul masacru. Nu-i pasă cât timp a trecut și cât va mai trece din moment ce știe că a dat fiecăruia în parte tot ce a avut. Simțea în fiecare zi că se oferă unor hulpavi ce cred că au descoperit lampa lui Aladin, sperând că nu or s-o mai piardă niciodată. Scoteau din el bogății neprețuite, lăsând rănile descoperite, supurânde. Săpau tuneluri adânci prin măruntaie fără anestezii și lifting. Îi macinau adânc sălbăticia, crezând că o să-l domolească. Îi puneau în cârcă mai mult decât sperau că ar putea duce vreodată și voiau să accepte fără să crâcnească. Până când? Ce ar trebui să se întâmple ca să ajungem să-i cunoaștem măreția, de ce nu conștientizăm că fiecare gest nociv îndreptat către el ne injectează letal o doză de morfină?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *