Îți iubești copilul?


Firesc, normal, sigur că da, ce întrebare prostească mai e și asta-sunt doar câteva posibile răspunsuri dintr-o mulțime de alte combinații, mai mult sau mai puțin înnobilate cu tot felul de cuvinte frumoase. O astfel de întrebare ne-ar putea irita inițial prin nonsensul conținut.

Știu, cu toții avem impresia că ne iubim copiii ca pe niște mici Dumnezei, chiar dacă uneori vor parcă să scoată din noi cei mai urâți demoni. Și nu e doar o impresie, e dulcea realitate cu care trăim în fiecare zi, până când nu om mai fi părinți de copii.

De fiecare dată însă când văd pe cineva luptând cu soarta propriului copil, grav bolnav, mă simt inferioară în această privință. Pentru mine, iubirea acestor oameni nu e pământeană, e divină, pentru că toată suferința aceea pe care o duc în spate zi de zi nu îi cocoșează, ci le întinde arcuri din sticlă spre cer. Le ridică mâinile într-o veșnică implorare, le limpezește privirea și îi face parcă mai semeți.

Ei au capacitatea de a vedea astfel viața aceasta, pe care noi, părinții de copii normali o umplem cu tot soiul de nemulțumiri și neajunsuri: nu e suficient de bun la școală, e obraznic, răspunde, nu stă locului, face prostii.

Pentru ei fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, fiecare gest contează și e văzut drept un miracol.

De aceea poate am impresia că nu ne putem iubi copiii la fel de mult ca acea mamă care-și strânge în brațe puiul bolnav de autism sau sindrom Down, fără a putea spera măcar că gestul va fi reciproc. Și totuși o face în fiecare zi.

Poate ne e greu să înțelegem disperarea și în același timp credința infinită că poate într-o zi și rodul iubirii ei va fi binecuvântat.

Nu-ți atrag atenția până când nu vezi cum fiecare gest al unui copil bolnav sau aflat într-o situație specială se transformă într-o lume întreagă de semnificații și înțelesuri numai de ei știute. Banalul nostru, supărările noastre sunt pentru ei extraordinare.

Nu poți să nu te întrebi cum fac față, de unde capătă acele superputeri, dacă acel copil din viața lor creează sau ruinează destine. Pentru că da, ei se modelează în fiecare zi, învață unul de la altul, se inițiază, deschid cărări asemeni unor magi.

Nu știi exact dacă părintele îl învață pe copil sau copilul a venit special să-i arate că el are o altă dimensiune, o altă menire,  un alt drum, pe care altfel nu l-ar fi descoperit.

Acum câțiva ani am cunoscut un astfel de părinte, mai exact o mamă pentru care cuvântul „specială” e mult prea sărac, care nu încetează să mă uimească cu fiecare zi care trece.

Știți ce înseamnă să fii un om cu resurse modeste și să faci în așa fel încât nicio țară să nu fie prea departe, nicio ușă de nedeschis și nicio limbă de nepătruns pentru a-ți vedea copilul zâmbind sau făcând un singur pas? Pentru ea nu există bariere, continente, terapii sau țeluri de neatins, atât timp cât fiul ei îi răspunde cu cel mai mic poate și neînsemnat gest.

Noi îi ducem la școală 4-5 ore pe zi solicitându-le performanță, ei fac în același timp doar terapie pentru a ajunge să se bucure de ceea ce e normal.

Sunt speciali, dar ei nu știu asta, o dovedesc însă din plin cei care au grijă de ei mai mult decât de oricare altă ființă.

Sunt puțini cei care se apleacă asupra lor cu dragoste și dedicare, dar aceia o fac cu tot sufletul.

Dacă într-o zi oarecare ți se pare că nu ai suficiente motive să fii recunoscător pentru ceea ce ai, gândește-te numai o clipă cum arată viața acestor oameni și la faptul că o îmbrățisează în fiecare zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *