Frica de moarte sau frica de viață?


Care dintre cele două vi se par mai evidente în ziua de astăzi? Personal, cred că asumarea propriei vieți sau a propriei fericiri sperie mai tare, decât frica de moarte. Pentru că la cea din urmă nu ne gândim decât în momente critice, când ne ajunge funia la gât. În rest, dormităm, așteptând să mai treacă încă o zi, încă o săptămână, încă o lună, încă un an.

Interesant este că oamenii încep cu adevărat să trăiască abia când își dau seama că se află în proximitatea morții, dându-și seama că practic nu mai au timp. Abia atunci încep să facă ceea ce le place cu adevărat, să-și facă timp pentru ei, să aprecieze fiecare sentiment, emoție și moment la justa lor valoare.

Puși în fața inevitabilului sunt fortați practic să reacționeze, sunt scoși din lâncezeala de până atunci, se trezesc.

Și ne mai întrebăm de ce apar momente critice în viața noastră: tocmai ca să ne scoată din amorțeală, să ne învețe să depășim limtele conformismului în care ne-am învățat să trăim.

Puțini sunt cei care realizează că au datorii și față de ei înșiși, nu numai față de semenii lor și societate.bucurie

Puși în fața morții, cei mai mulți își doresc cu disperare să trăiască, promițându-și o redimensionare a propriei vieți.

Aleargă după tot ce e cu adevărat frumos și le poate trezi sufletul, făcându-l din nou să vibreze, se reîntorc la sursă și încearcă o aliniere cu aceasta.

Știu că nu mai au timp de pierdut și că fiecare zi sau experiență contează. Și, automat, viața lor se schimbă, chiar se însănătoșesc sau își revin dintr-o boală pe care cândva au considerat-o fatală, cea care le-a schimbat de altfel prioritățiile din fiecare zi, obligându-i să se centreze mai mult asupra propriei persoane.

Cei mai mulți înțeleg abia atunci rostul experienței, traumatizante poate, prin care au trecut și văd în asta un semn divin. De ce nu s-au putut însă trezi mai devreme? Pentru că erau „ocupați” să trăiască banal și anost, înregimentați într-un sistem, nu-i amenința nimeni și viața părea să dureze o eternitate.

Cu cât amânăm mai mult revenirea la propriul sine, cu atât ne îndepărtăm mai mult de senzația de fericire, după care pretindem că alergăm o viață întreagă. O îmbrăcăm în haine scumpe, o închidem în case și mașini, când ea adora de fapt transparența și ideea de libertate.

Ascundem fericirea în spatele rușinii și fricii, așteptând ca ea să străbată zidul pe care l-am creat benevol în zeci de ani de muncă cu noi înșine. Ajungem să ne întrebăm la un moment dat, de ce nu mai găsim motive de bucurie și de ce totul ni se pare atât de tern, deși trăim în lumea în care și nopțile, prin visele lor, sunt colorate.

Răspunsul e simplu: pentru că am uitat să fim cei care am fost odată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *