Facebook-ul ne transformă. În ce? Răspunsul îl știe fiecare


Încep acest material cu o mărturisire sinceră: cred că încerc să vă fiu pe plac și asta nu e neapărat un lucru bun. Încep să fac lucruri care corespund unor așteptări, pe care nu le-am mai făcut până acum, în care nu credeam și nu pot să nu mă întreb: de ce? De Crăciunul ăsta am scris prima urare pe facebook. Tot aici am spus, prima oara, bună dimineața! Dacă mă întreba cineva cu ceva timp în urma dacă o sa fac asta vreodată, spuneam în mod sigur, niciodată!

Nu credeam în puterea mesajelor transmise public la modul acesta, pentru mine aveau substanță doar cele pe care le puteai auzi sau filtra prin  proprii pori. Dacă pielea sau vreo altă coardă sensibilă nu reacționa în niciun fel, nu avea nicio valoare. Cei care mi le adresau nu aveau nicio vină, se străduisera să fie poate cât mai buni. Nu însă și originali, sinceri. Prefer sinceritatea înaintea oricărui alt atu.

Cred că, într-un fel, eu sunt cea defecta. Nu pot să-i mint pe alții, dar nici pe mine. Sunt însă oameni care au nevoie de asta. Au nevoie de mesajul acela de bună dimineața sau de cele siropoase de Crăciun. Ei numesc asta socializare, dar ne-am îndepărtat de sensul real al acestui cuvânt. Nu ne integrăm așa într-o colectivitate, pentru că nu ajungem niciodată să ne cunoaștem cu adevărat.

Facebook nu ne oferă un umăr real pe care să plângem și nici nu întinde o mână de ajutor când avem probleme, decât în cazul unor campanii bine organizate si mediatizate. Suntem oameni, cu toții avem perioade bune și rele, dar cine și-ar permite „luxul” de a cere ajutor la modul acesta?

De cele mai multe tăcem și suferim, invidiindu-i poate pe alții pentru viața frumoasă pe care o duc. Sunt doar aparențe cosmetizate excesiv. De multe ori, ei sunt mai nefericiți ca noi, acolo se consumă cele mai mare drame, în viața oamenilor aparent perfecți. Pentru că menținerea unor standarde pentru care nu ești făcut consumă enorm de multă energie și foarte mult timp.

Mi-ar plăcea să nu mai fim atât de comozi și să ne mințim că totul e bine așa cum e, să nu mai pozăm în oameni mulțumiți și fericiți. Lângă noi poate se trăiesc drame, dar nu avem timp să le vedem, pentru că ele nu încântă pe nimeni. Și ele fac însă parte din viața. Dacă le ignorăm, nu înseamnă că nu există.

Putem face oare mai mult decât să dăm un like și să punem tot felul de emoticoane stupide? Să nu ne mai prefacem că suntem atât de fericiți? Putem să punem mâna pe telefon și să întrebăm un om ce mai face, ce probleme are? Mai putem să-i simțim emoțiile și gâtuiala din glas? Putem ajuta cumva un necunoscut? Nu, așa nu socializăm, dar putem ajuta în mod real.

Dintre toate postările pe care le-am văzut zilele acestea pe facebook, una singură mi-a atras atenția. O tânără care în urmă cu aproape două luni își pierduse prietena, din cauza unei boli necrutățoare, acum se despărțea de o alta. Da, de Crăciun nu e numai veselie, se și moare. Nimeni nu reacționase în niciun fel la această postare și la fel am făcut și eu, deși inițial am avut intenția de a întreba ce s-a întâmplat. Cu ce m-ar fi ajutat însă, dacă oricum nu mai puteam face nimic? Aș fi vrut să vorbesc cu fata aia, să-i fi spus că durerea e trecătoare, că e prea multă moarte în jurul ei, dar cine-s eu să spun toate astea? Un user anonim de pe fb, la fel ca ea. In spatele profilului sunt însă oameni, cu simțurile intacte încă, care știu să facă diferența între ceea ce e real și fals.

P.S.

Nu le-am spus niciodată copiilor sau soțului “te iubesc sau ce minunați sunteți” la modul ăsta, pe facebook. Mi se părea o ipocrizie să ai omul lângă tine și să-l pui să citească asta pe Facebook , doar de dragul de a vedea și alții mesajul tău, dându-i astfel amploare. Cred, în continuare, că iubirea, indiferent pentru cine o simți, este sacră și nu are nevoie de spectatori. Nu are nevoie nici de mai mult de două persoane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *