Dragostea nu înseamnă suferință!


Dragostea nu e suferința, dar asta ni s-a inoculat de mult, încă de când eram copii. Nu spre asta ne duceau oare toate poveștile și romanele citite? Dramă, suferințe, suspans, de parcă acestea erau singurele dimensiuni ale iubirii.

Am perceput astfel drept normală suferința și chiar necesară, pentru a ajunge la un stadiu elevat al iubirii. Am căutat și căpătat dependențe față de oameni incapabili de iubire, pe care voiam să-i convingem cu tot dinadinsul că merităm: atenție, afecțiune, timp, vâzând în toată această luptă de convingere dovadă propriei disponibilități de a simți.

Am funcționat mult timp după tiparele inoculate în familiile disfuncționale în care am crescut, dominate de furie, abuzuri emoționale, responsabilități disproporționate și căutăm în continuare pe cineva care să ne aducă în stadiul de victimă, fiindu-ne greu să ne desprindem de agresor.

Cu cât mai mare este durerea din copilărie, cu atât mai puternică este tendința de a recrea și controla acea suferință la maturitate. Altfel nu funcționăm, nu ne simțim bine, pentru că am făcut din suferință o a doua natură, iar când nu o simțim ne lipsește, tânjim după ea.

Pentru depresivi suferința, agitația inutilă e adrenalină, e ceea ce îi menține în viață, iar asta se învață încă de când suntem mici. Prin renunțarea la sine, la emoții, la tot ceea ce te face unic ca individ, prin modelarea pentru intrarea în societate, prin neacceptarea punctului de vedere, prin umilire, prin toate acele chestii pe care le îndurăm și care ne fac să ne simțim mici.

Învătăm că suferință e o corvoadă normală pe care trebuie să o cărăm în spate, învățăm să renunțăm la noi, la esența noastră, învătăm să-i acceptăm pe alții chiar dacă lor nu le pasă, învătăm că lipsa de atenție e normală.

Cei mai mulți adulți cu probleme psihice și de comportament învață asta de când sunt copii, nu se transformă peste noapte în niște neadaptați.

De ce se confruntă mai ales femeile cu această problemă? Pentru că așa au fost setate de mici, că sunt responsabile de fericirea tuturor, dar numai de a lor nu, că nu pot fi împlinte decât dacă îi fac pe alții fericiți. Asta duce în timp la anularea ta totală ca individ, la devalorizare, la lipsa acelei stime de sine de care tot auzim, care ne face să alunecăm spre alte dependențe, pentru că una o cheamă pe cealaltă: bulimie, anorexie, alcool, droguri. Nimic din toate astea nu te ridică, dar te coboară tot mai jos în acel infern.

Funcționează asemeni unui cerc pe care îl găsim și la omul vicios. Un om cu vicii nu va avea doar unul, ci și le va dezvolta pe toate, din moment ce alunecă pe această pantă, sunt prea puțini cei care se rezumă la unul și cu siguranță se vor concentra asupra lui încercând să le epuizeze și pe celelalte, până când va ajunge să-l distrugă.

E greu să conșientizăm că suntem defecți din moment ce percepem asta drept normalitate, dar când începem deja să ne punem primele întrebări și constatăm că suferința nu e normală, facem primul pas spre vindecare. Nu trebuie să fim aroganți și autosuficienți, considerând că putem ajunge singuri la recăpătarea a ceea ce am pierdut cândva, pentru că ni s-a luat când nu avem suficient discernământ și nu ni se va înapoia doar prin adoptarea acestei calități.

Înainte să urcăm trebuie să coborâm spre centrul ființei noastre pentru a conștientiza toate acele neajunsuri care ne-au mutilat. Este exact cum am citit cândva: pentru a începe o noua viață, trebuie să ți-o iei singur pe cea de dinainte, să renunți total la ea.

Iar primul lucru pe care trebuie să-l conștientizăm este că: “Nimeni nu ne poate iubi vreodată suficient de mult încât să ne împlinească, dacă nu ne iubim noi în primul rând”. Ideile de mai sus nu-mi aparțin, sunt doar transpunerea succintă, în propria variantă, a ceea ce am înțeles din parcurgerea unei cărți care te poate învăță multe, dar în primul rând iubirea de sine, prin alungarea dependenței emoționale.

E o carte pe care o recomand tuturor, nu doar celor care se regăsesc generic în titlul „Femei care iubesc prea mult” ( Robin Norwod ) sau care caută un răspuns la subtitlu – De ce ne îndrăgostim mereu de bărbați nepotriviți?

Este o carte care te ajută să înțelegi mecanismele autosabotării adânc înrădăcinate, dar care îți arată și calea spre vindecare. Și dacă nu am fost suficient de convingătoare vă mai spun un amănunt: cartea a fost scrisă de un psihoterapeut cu o experință de câteva zeci de ani în domeniu, prin fața sa trecând sute de persoane cu tot atâtea măști, în toate recunoscându-se tiparele comportamentale detaliate în cele aproape 350 de pagini.

Chiar dacă părem diferiți, structurile în baza cărora funcționăm sunt cam aceleași, fiind aproape imposibil să nu ne regăsim în paginile cărții mai sus menționate.

Da, se încadrează perfect la DEZVOLTARE PERSONALĂ, dacă ajungeți la momentul în care asta vă doriți, pentru că exact asta veți simți după ce ați parcurs-o. Dacă v-a căzut întâmplător în mâini și deja ați citit-o vă aștept cu impresii aici.

2 Comments

  • Mona (#)
    ianuarie 4th, 2018

    Este…Si doare al naibii de rau…Cand stii ca l-ai tinut in brate, ca ai un copil cu el…Si acum ii vezi poza pe cruce…De unde atatea lacrimi? Acum doar sufletul plange si asta te seaca, te omoara incet-incet…Si nu-i placeau zorzoanele de Craciun, dar i-am pus, sa-mi fie mie bine, sa cred ca va zambi si el cand va vedea mosuletul si globul spart, ca celelalte ornamente le-au furat…

  • Marian (#)
    august 25th, 2018

    Sindromul Stockholm

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *