Dor de EA


Timp de aproape 12 ani am avut o singură prietenă. Nu, nu sunt selectivă, dar lângă mine stau doar oamenii care vor cu adevărat asta. Acum a plecat și deși n-am crezut că o să mă doară atât de tare, îmi lipsește enorm. Mi-a dăruit și arătat multe cât timp a fost în viață și m-a lăsat în urmă învățându-mă sensul cuvântului dor.

Eu evitam să-l folosesc, găsind tot timpul ceva care să-mi umple timpul și mintea. Era un concept pe care aproape că îl uitasem pentru că toți cei dragi mie păreau mereu aproape, la o aruncătură de băț. Și el a vrut să-mi arate sensul real, concret. Mi-a rânjit în față, dar nu m-a pregătit pentru ceea ce urma.

Acum confund stările de dor cu atacurile de panică, pentru că nu știu cum să mă raportez doar la amintirea oamenilor care mi-au fost atât de aproape cândva. Imi pare cinic faptul că nu pot să văd decât secvențe din multele momente petrecute împreună și caut repere de care aș putea să mă agăț. Nu, nu vreau să uit nimic, dar uneori mintea ne joacă feste.

Le promitem celor plecați dintre noi că nu îi vom uita niciodată, iar eu mă-ntreb dacă asta ține de noi sau de altceva. Sigur că fiecare moarte reprezintă un șoc și vrei ca la un moment dat să simți că fierul fierbinte cu care te-a marcat se dezlipește încet de pe spate. Dar pe ei nu vrem să-i uităm, nu atât timp cât ține de noi să ne păstrăm memoria trează.

Tuturor ne pleacă cineva mai devreme sau mai târziu, iar durerea nu poate fi descrisă, cuvintele fiind mult prea sărace. Cum trecem peste, cum ne prindem de alți oameni dătători de viață, învățăm de fiecare dată singuri, pentru că nu există o carte.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *