Dacă-l vedeți pe Al Pacino, să-i spuneți că-l iubesc!


O zi deosebită este la început o zi goală, plină de banalul necunoscut. Crezi că o să mai vegetezi nițel, într-un ritm ceva mai lent, că doar de aia e weekend, îmbinând utilul cu plăcutul. Aveam idee, în mare, ce-o să fac, dar nu mă gândeam că o să plâng atât de mult, culmea, de fericire.

M-am trezit ca de obicei buimacă, întrebându-mă ce am mai visat azi-noapte, că parcă eram în altă parte. O zi liberă nu-i de pierdut, mai ales că ai șansa de a face doar ce-ți place. Ignor maldărele de haine ce așteptau să fie sortate, cănile de ceai și cafea împrăștiate prin casă, îmi încropesc un mic dejun din pâine, brânză, unt, ceai, cafea și-apoi trec la film, ghemuită în pat.

Cum am ajuns la o astfel de opțiune, nefiind de felul meu o cinefilă? Vă explic imediat: l-am descoperit pe Leonard Cohen din nou, acum două zile, pentru a nu știu câta oară, pentru că așa suntem noi în general, ignoranți, și ne aducem aminte de ”legende’’ doar când fac pasul spre lumea cealaltă și își întorc fața de la noi.

Gândesc din nou că moartea unui artist îi aduce maximum de audiență, de care n-a avut parte niciodată în viață. Dar ei nu mor și nu o să moară niciodată, și cred că pleacă oarecum împăcați, pentru că au dat ce-au avut mai bun în cadrul acestei existențe. Din fericire pentru ei și din nefericire pentru noi, aștia care mai bâjbâim, artiștii știu pentru ce s-au născut și știu că sunt nemuritori.

Am dat play la o melodie care m-a însoțit toată ziua și chiar am încercat, singură, câțiva pași de dans. Apoi am privit minute-n șir videoclipul și am descoperit cele mai verzi valuri pe care le văzusem vreodată, bătute cu copita de cei mai frumoși cai, și cei mai expresivi ochi ai unui orb, care dansa impecabil, ochii lui Al Pacino.

Nu văzusem filmul, dar câteva scene au fost de ajuns pentru a mă face să-mi doresc să cunosc începutul și continuarea. „Parfum de femeie” nu este însă un film despre femei, cel puțin eu așa l-am văzut, ci unul despre bărbați. Mă gândisem să scriu bărbați cu B mare sau măcar adevărați, dar mi-e că sensul a devenit decadent în ultima vreme, tocmai din cauza utilizării excesive și nepotrivite.al-pacino

Am plâns aproape tot filmul și-am vrut să-l văd de două ori, unul după altul, lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată până acum, m-a fascinat. Voiam să rețin încărcătura fiecărei scene și a fiecărui cuvânt, văzând în personajul interpretat magistral de Al Pacino zeci de oameni pe care i-am întâlnit până acum.

Prima imagine din locuința simplă și sărăcăcioasă, în care-și ducea traiul un fost colonel de armată, orb, dependent de țigări și alcool, m-a dus cu gândul la bunicul meu, care s-a întors de pe front cu o infirmitate fizică. La fel de trist, dur și rece îmi părea și el, încercările noastre de a-i intra în grații neavând întotdeauna efectul scontat, deși știam că nu e un om rău, viața însă îl schimbase.

L-am văzut apoi pe omul, aparent sărac, dornic să-și încheie socotelile cu viața într-un stil mare, nu înainte însă de a-i învăța și pe alții cum și de ce trebuie să o iubească. Am văzut un om rănit, părăsit și înjosit de cei care trebuiau să-i fie familie, căruia i-a redat pofta de viața un tânăr străin.

De fapt, filmul prezintă un model de tată capabil să te-arunce în viață într-un mod cinstit și responsabil, dă un exemplu de moralitate și corectitudine, nepermițând nimănui să calce în picioare valorile unui om. Vorbește de amputarea spiritului uman, mai dureroasă decât cea fizică, despre alegeri pe muchie de cuțit, inevitabile în viață, despre parcurgerea căii corecte, indiferent de consecințe, chiar dacă e mai grea.

Spuneam că am plâns mai tot filmul, dar am plâns de fericire, pentru că modul în care și-a interpretat Al Pacino rolul a fost MAGISTRAL. Am simțit că un orb și un om dur te pot ghida uneori, în viață, mai bine decât zeci de văzători și binevoitori.

Mi-ar plăcea ca acest film să fie difuzat în școli, așa cum se întâmpla pe vremea noastră și mergeam în amfiteatru pentru a viziona filme istorice, cu Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare. Nu, Al Pacino nu e român, dar joacă magistral rolul de OM, cu toate păcatele, rătăcirile, bucuriile și împlinirile lui, e simbolul unui om care n-ar trebui să fie doar personaj de film, ci să-l întâlnim cât mai des printre noi.

Eu chiar cred că mai există astfel de oameni, poate bătrâni, triști și bolnavi, dezamăgiți de existența ternă pe care au dus-o, dar care așteaptă să fie resuscitați de caracterul și inocența celor mai tineri, de nedreptatea care ar putea la un moment dat să se abată asupra lor.

De ieri, Al Pacino este pentru mine tatăl tuturor copiilor și regret că l-am întâlnit atât de târziu. Așadar, dacă vă suspectați de o oarecare doză de sensibilitate, responsabilitate și lipsă de poftă de viață vă recomand din toată inima acest film: „Parfum de femeie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *