Cuvintele bucură și dor, deopotrivă


Nu poți ști niciodată cum te vede celălalt. Cât de mult sau de puțin se gândește la tine, dacă îi pasă cu adevărat de ceea ce ți se întâmplă. Mulți pot mima că-ți sunt prieteni, pentru că nu e greu să-ți umple timpul, mai ales când nu știu ce să facă cu al lor. Și ei s-au săturat de propria singurătate și-acum o caută pe-a ta, dându-ți senzația că, de fapt, te caută pe tine.

Suntem legați prin fire invizibile dar vrem să simțim coarde de tiroliană în viața noastră, altfel nu ne simțim în siguranță. E suficient să îndreptăm un singur gând spre cineva pentru a ne putea simți prezența, altfel cum am mai putea comunica cu Dumnezeu? Avem însă nevoie de vorbe, de cuvinte care să ne încânte auzul.

Cuvinte se pot spune ușor, uneori pleacă atât de repede din minte și alunecă spre exterior, de parcă le-am ținut permanent închise într-o carceră de gheață. Puține vin însă din suflet și nu știm cum să le depistăm.

Am creat sute, mii de cuvinte, dar nu am reușit cu adevărat să le pătrundem sensul. Există definiții clare pentru fiecare, iar noi nu facem decât să le căutăm și să le suprapunem o stare. De câte ori le confundăm până ajungem să le simțim esența?

Cât timp a trecut de când ați zis prima dată „sunt fericit” până când ați simțit cu adevărat asta? În cât timp ați simțit că sunteți iubit/iubită de când ați auzit spuse răspicat cele două cuvinte? V-ați confundat cu starea din prima sau ați avut ceva rezerve? Dacă asta așteptam cu gura deschisă, ni s-a furnizat “drogul” perfect și lacomi, l-am înghițit pentru că ne era foame. Mai târziu am aflat dacă e adevărat sau fals, când am simțit.

 De-am putea să punem un filtru gândirii înainte de a îngurgita toate aceste cuvinte, ne-am scuti de efortul de a le mai scoate de unde au pătruns. Noi absoarbem însă totul asemenea unui burete.

Fiecare vorbă rostită și auzită lasă o amprentă undeva. Știm că o găsim acolo când avem nevoie de ea și o aruncăm în fața celui care a rostit-o sau în fața altuia, asemeni unui bumerang.

Cuvintele dor sau bucură și prind rădăcini adânci în ființa noastră. Iar noi le aruncăm atât de usor, le lăsăm să scape asemeni cailor sălbatici privați mult timp de libertate. Așa simțim că ne despovărăm, dar îi îngreunăm pe alții. Sădim în ei ce n-a mai încăput în noi.

Cuvintele creează imagini, altfel nu am ști ce vedem. La început a fost cuvântul și noi am început să ne ghidăm după el. Cine a creat toate aceste cuvinte pentru a ne arăta cum ne simțim și în ce fel? Cine s-a gândit la cele urâte? Cum ar fi fost să nu știm de moarte sau tristețe, ne-am mai fi identificat cu stările respective? De ce n-au spus „pleacă pentru puțin timp”, iar noi să nu știm ce e “puținul” acela. L-am fi așteptat până când am fi dispărut și noi, și-am fi plecat fără ca alții să fi știut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *