Cine destramă fuioarele de lână picate din cer?


Intâlnim în fiecare zi atât de multe persoane. Trecem cu privirea peste alte chipuri care nu ne spun nimic, simțim parfumuri în care nu ne regăsim și alunecăm mai departe. Plutim în această masă de oameni asemeni unui fulg în văzduh, care nu s-a hotărât încă unde să coboare pentru a se putea contopi cu altul. Sau poate preferă pământul negru, ud, înghețat, crezând că-l va putea încălzi. Se întâmplă uneori, ca în această lungă călătorie, de fulgii care plutesc aiurea-n văzduh, să se atașeze o altă suflare de gheață care le poate face căderea mai grea sau mai ușoară. Sunt fulgi care atunci când se alipesc nu coboară, ci urcă tot mai sus în neant, nu devin mai grei, ci mai ușori parcă. Și ai impresia că acolo, undeva sus, cineva îi cerne prin aceeași sită după ce și-a potrivit milimetric ciurul. Contează însă curentul de aer care îi susține și direcția spre care îi îndreaptă. Ați urmărit vreodată dansul fulgilor de nea într-o zi liniștită de iarnă? Curentul acela poate fi însă trecutul lor, gândurile și vibrațiile simțite de când au început să coboare. Asemeni fulgilor de nea sunt și oamenii care ne ies în cale. Unii te ridică tot mai sus, iar alții te coboară în întunecimile abisului. Ce face oamenii răi sau buni? În ce rezidă magnetismul care îi atrage pe unii și îi respinge pe alții, suntem conștienți întotdeauna de propriile alegeri sau ne îndreptăm orbi spre cineva sperând că în timp ne vom căpăta și vederea, mânați doar de o putere interioară? Ce căutăm, dacă nu trăiri similare cu cele întipărite în subconștientul nostru? Alegem vreodată diversitatea în locul familiarității sau ne lăsăm doar păcăliți de aparențe schimbătoare? Dacă am fost obisnuiți cu starea de bine, putem accepta vreodată răul sau vom dezvolta intoleranță la fiecare acțiune pe care o vom percepe ca pe o agresiune? Își pot schimba cei chinuiți mantra pe care și-o repetă zilnic „așa a fost să fie, nu am avut noroc”, sperând într-o schimbare revelatoare? Se spune că durerea poate străbate generații întregi, căutând parcă acea persoană capabilă să o suporte și mă refer acum la trauma transgenerațională, lovind în plexul solar asemeni unui boxer profesionist în cel mai neașteptat moment. Ne simțim atunci prinși sub o avalanșă din care credem că nu vom avea puterea să ieșim, neștiind cine și ce anume a declanșat-o. Unii susțin că puterea de a lupta în astfel de clipe vine din interiorul nostru, din disperare sau din dorința de a regenera un sentiment care ne-a plăcut. Există însă cineva care ne drămuiește timpul, trecând prin dărac existențe pentru a ne ridica apoi spre cer sub forma unor fuioare de lână? Tot “el” ne face din gheață sau din mâl și ne croiește calea spre absolut, deși ne-a aruncat ideea unui liber arbitru pe care nu am învățat să-l mânuim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *