Ce mai poți face, când “nimic” nu mai e de făcut?


Citesc “lecția de viață” a unei tinere și mă cutremur. Atâtea adevăruri strânse la un loc, spuse atât de franc, cu care rezonez întru totul. Aflasem din introducerea celui care distribuise postarea că fata care scrisese aceste rânduri nu mai este printre noi, dar nu am crezut sau, pur și simplu, nu am vrut să cred.

Am intrat pe blog să citesc mai multe materiale, dornică să o cunosc mai îndeaproape, și am văzut că într-adevăr postările sale se opreau undeva la sfârșitul anului 2013, la câteva luni după ce scrisese acest articol. Nu știu dacă e așa, dar primul meu gând după ce am văzut asta a fost: cancer, cancerul a ucis-o.  Era prea tânără și învățase totuși să trăiască așa frumos! Să fi aflat tot ce a scris aici pe ultima sută de metri și a vrut doar să ne fie nouă, celorlalți, de folos?

M-a cutremurat tot ceea ce a scris pentru că și eu am avut, cândva, senzația că dacă mi-am însușit aceste lecții, pot fenta moartea, cel puțin pentru o perioadă. Dar nu, nu e întotdeauna așa, pentru că altfel ar fi putut și ea, avea toate cunoștințele necesare.

M-a zguduit articolul ei pentru că m-a făcut să mă gândesc la mine, dându-mi seama cât de inconștientă am fost. M-a făcut să simt din nou adierea morții, chiar în momentul în care reușisem să o alung, m-a făcut să-mi fie teamă, recunosc. Conexiunea cu posibila boală din cauza căreia ar fi putut să moară mi-a indus starea asta.

Nu vreau să mă victimizez, dar în urmă cu trei ani am primit și eu un diagnostic asemănător. Inițial mi s-a părut nedrept, pentru că nu-mi găseam nicio vină, dar asta m-a făcut să mă gândesc la copiii care se nasc cu asemenea boli grave.  Mi-am pus o mie de întrebări și nu am găsit la toate răspuns. Nici eu, nici medicii la care-am apelat.

Am plâns, m-am rugat, iar în final m-am resemnat. Nu înainte însă de a schimba tot ceea ce considerasem că am făcut greșit. Mi s-a părut un fel de moment de bilanț, în care trebuia să decid ce e bine sau rău pentru a putea continua. Și am făcut asta după mintea mea, după bunul meu plac, fără a ține cont de judecățile de valoare emise de alții. A fost momentul în care mi-am luat viața în mâini, un altfel de restart.

E posibil să fi greșit, dar asta învățasem atunci, că trebuie să-mi ascult intuiția. Tot atunci mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător și că trebuie să ajungi pe marginea prăpastiei ca să-ți dai seama ce pierzi, pentru că altfel ai senzația că ai tot timpul înainte. Nu este însă întotdeauna așa: unii îl au, alții nu, depinde.

Atunci m-am întrebat prima dată ce aș răspunde dacă cineva mi-ar spune că mai am de trăit doar o zi. Aș avea sentimentul că sunt un om împlinit, că am făcut tot ceea ce era de făcut sau măcar tot ce a depins de mine?

Am realizat cât de fragilă e viața și cum ne mai place uneori să ne jucăm de-a Dumnezeu. Am înțeles cât de egoiști,  aroganți și avari suntem, că alergăm după nimic, și că-n fața morții suntem singuri și goi, doar noi și cu conștiința noastră.

Am înțeles că nu avem nevoie de prea mult pentru a putea trăi decent și că prin țintirea unui anumit standard de viață ne îngreunăm, de fapt,  existența. Am înțeles că fiecare e liber să trăiască cum vrea, numai că noi greșim când încercăm să ne comparăm cu alții, fără a ne gândi și la prețul plătit.

Am înțeles că atunci când ți se pare că nu mai ai nicio speranță, cineva îți așează în cale sprijinul dorit și nu m-am mai temut de nimic. Am reușit să înlătur frica de moarte pentru că cineva mi-a pus în mâini o carte, la momentul potrivit, și eu am crezut în tot ceea ce am citit în ea. Acum însă, vreau din nou acea carte!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *