Câștigi sau pierzi când ești vulnerabil?


Nu m-am sfiit niciodată să arăt cât de vulnerabilă sunt, pentru că, după mintea mea, așa puteam face selecția oamenilor care mă înconjurau la un moment dat. Abia atunci, când îți așezi sufletul pe tavă și îl expui ca pe o marfă la piața, îți poți da seama de adevărații profitori.

Se vor găsi cu siguranță persoane dornice să te judece, capabile să-ți ia sufletul în palme, să-l pipăie și să-l întoarcă pe toate fețele, căutând toate acele imperfecțiuni care ți-au marcat existența. Vor șușoti pe seama ta mai întâi, iar apoi își vor acorda vocile pentru a te putea huli în cor.

 Sunt însă și persoane care refuză să facă asta și nu pentru că nu te-ar cunoaște, ci pentru că nu ar avea niciun rost. Sunt oameni care vor să te ajute necondiționat și îți întind o mână pentru a te scoate din mocirla în care te zbați, cu riscul de a se murdări și de a păstra în nări multă vreme mirosul fetid.

Recunosc, o lungă perioadă de timp mi-am asumat și eu genul asta de comportament. Nu suport să văd oameni triști, nefericiți și credeam că o vorbă sau un cuvânt bine spus pot aduce alinare.

Până când am întâlnit persoane care mă considerau panaceu universal, care mă secau de puteri și energie prisuflet-ranitn solicitudinea de care dădeam dovadă, care credeau că a fi prieten însemna renunțarea la propria viață. Datorită lor am învățat să mă despart de cineva fară să doară, pentru că până atunci nu știam.

Orice decizie de felul acesta îmi făcea sufletul să sângereze, chiar dacă la un moment dat am crezut că doare mai puțin când părăsești decât atunci când ești părăsit.

O vreme însă, responsabilitatea suferinței celuilalt apasă pe umerii tăi.

Ești trist pentru că îl doare pe el, pentru că nu poți concepe să faci pe cineva să sufere în mod deliberat.

Nu știu dacă amărăciunea acumulată în timp, care te determină să iei decizia despărțirii definitive, este mai mare sau mai mică decât cea pe care o provoci într-o fracțiune de secundă persoanei la care ești decis să renunți.

Fiecare avem grade de suportabilitate a durerii diferite, iar modul în care ne-am format până atunci ne poate ajuta sau nu, să depășim o astfel de experiență.

Mă refer la educație, înțelepciune, posibilitatea de a interpreta ceea ce ni se întâmplă într-un anumit fel. Cu ce este diferită pierderea mea, cuantificată în timp, de cea a celui care pierde totul dintr-o dată?

Amândoi rămânem cu același gol, pe care, la un moment dat, simțim nevoia să-l umplem cu altceva, doar că la unul eliberarea se face treptat, iar la celălalt spontan, dintr-o dată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *