Când fugi de oameni, de ce o faci?


După atâta timp petrecut printre oameni, ajunsese la o concluzie: îi era frică, se temea de ei, fugea, pentru că nu fusese decât foarte rar în preajma a ceea ce și-ar fi dorit. Se gândea că nu o să găsească vreodată pe cineva care să o accepte și să o iubească așa cum e, motiv pentru care s-a resemnat.

Căuta căsuțe tot mai mici în care să-și închidă gândurile, catalogate de alții drept stupide, și le ascundea, sperând ca într-o zi să nu le mai găsească. Găsea de cuvință să le anihileze, decât să le dea amploare, mergând pe ideea că înfometate, la un moment dat, acestea o să dispară.

Dăduse, până atunci, câtorva oameni bucăți din ea, cu care aceștia nu știuseră ce să facă. Se treziseră în mâini cu ciosvârte de carne și suflet, care pentru ei nu aveau nicio utiliate. Așa că le-au lăsat să le scape printre degetele murdare și au plecat în căutare de diamante strălucitoare. Iar carnea și sufletul ei erau doar cărbuni știnși.

Se învinovățea deseori că voia prea mult, cerșind apoi firimituri de atenție. Ajungea repede la concluzia că e prea puțin și că nu asta era ceea ce-și dorea. Așa că, pleca…Se îndepărta de lume și se apropia mai mult de ea, căutând înăuntru resorturile care o nemulțumeau, crezând că gestionează un mecanism defect.

Simțea că mormare de fiare și arcuri ruginite zăceau în trupul ei inert, sistemul acela care făcea cândva tic-tac, fiind acum defect. Cum de ajunsese așa, o jucărie stricată, ce-i lipsea de fapt?

Banii și lucrurile materiale nu fuseseră niciodată o prioritate, de aceea traversa viața fără a acumula ceva. La ce folos, dacă la “vamă” nu poți trece nimic?

O singură întrebare revenea însă obsedant: unde și cum greșise, de ce clacase, ce nu se potrivea?

Nu dăduse niciodată doi bani pe felul în care arăta și continua să se mire de superficialitatea oamenilor, a acelora care-și creionau chipuri false doar pentru a plăcea. Pentru ea, oamenii care se respectă nu au nevoie decât de un parfum bun și o conversație inteligentă, pentru a se putea face remarcați, chiar și de către orbi. Atât, nimic mai mult!

La ce bun atâtea haine și tocuri chinuitoare? Se gândea uneori că mai bine s-ar fi născut băiat. Așa, cu siguranță, nu ar mai fi privit-o cu suspiciune cei care o vedeau îmbrăcată cu aceeași pereche de blugi, iar prietenele nu ar mai fi avut în fața cui să se laude cu zecile de perechi de pantofi.

La ce le trebuiau oare, atâtea, când întregul ei pantofar cuprindea 2-3 perechi de adidași și ghete? Cu siguranță nu era femeie, nu una din cele “adevărate”.

Dar așa se obișnuise ea, privise viața cu alți ochi și nu-și putea schimba privirea de dragul altora. Credea cu tărie că important este interiorul unui om, nu ceea ce afișăm ostentativ și căuta pe cineva care să i se potrivească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *