Avem puterea de a ne vedea așa cum suntem?


Nu pot să simt nimic, dar pot să redau în cuvinte ceea ce nu simt. Curios, nu? Exteriorizez prin cuvinte o stare pe care nu pot să o trăiesc, de fapt. Nu m-am îndoit niciodată de capacitatea mea de a simți, nu m-am oprit în loc pentru a mă întreba daca doar cred ceva sau chiar simt. De cele mai multe ori doar credem însă. Totul trebuie să aibă o formă sau să fie încadrat într-un concept. Oamenii nu pot să simtă decât frica și iubirea, cu toate celelalte sentimente făcând doar paradă. Cele două nu pot coexista însă laolaltă.

V-ați îndepărtat vreodată de voi și ați sesizat că faceți asta uneori? Că încadrați o stare unui sentiment, fără a realiza cât e de real sau de profund? La nivel declarativ, luăm starea și o înfășurăm în cel mai fin pergament, întipărind pe el o etichetă. Spunem că iubim, că simțim, pentru că ne plac cuvintele pe care le rostogolim sau vrem doar să le afișăm ostentativ. Nu suntem însă prezenți acolo, în acea stare, pentru că suntem atenți la ideea pe care vrem să o enunțăm. Când te afli într-o stare, ești și atât, nu poți vorbi despre ea. Dacă o privești din exterior, ai ieșit deja din ea, ești spectator.

Cel mai bine o recunosc alții, cu care aveți tangență întâmplător. Vă spun lucruri pe care voi le respingeți, pentru că nu vreți să le acceptați. Spuneți că nu sunt ale voastre, pentru că v-ați setat altfel: eu simt totul, eu pot orice. Dar dacă este așa cum văd ei? Dacă un observator din exterior poate vedea mai bine adevărul pe care tu încerci să-l camuflezi cu scrupulozitate?

Am realizat asta recent și m-am bucurat. De unde ne vin ideile și concepțiile pe care le afișam cu atâta lejeritate, dacă nu din trăiri. Cât sunt de false, de inoculate, de adevărate, dacă nu rezultă din propria experiență? Ce suntem noi: suma credințelor moștenite, adoptate sau trăite? Cât suntem de falși, noi cei care avem impresia că ne cunoaștem atât de bine?

Scoatem de sub armuri doar ceea ce ne convine pentru a fi tolerați și acceptați, și numai în momente de furie, când nu ne mai putem controla, o parte de adevăr. Iar când revenim la perioada de acalmie spunem că nu am fost noi, de fapt, și ne simțim rușinați.

De ce vrem să părem perfecți când totul în lume este dual? Unde e partea de dualitate din perfecțiune? Există numai noapte, numai zi? Există doar alb, nu și negru? Și-atunci de ce vrem să alungăm sau să ascundem urâtul din noi?

În fiecare moment al existenței noastre, se-ntâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. Dar noi vrem lucrurile într-o anumită ordine, nu în cea prestabilită de Univers, și nu putem accepta. Că suntem slabi, inerți uneori, manipulabili, că toate au un curs al lor și că indiferent cât de mult am exercita controlul, uneori lucrurile ne scapă. Chiar și raționalul e învins uneori de emoțional și ajunge să facă ceea ce, ieri, detesta. Și-atunci ne declarăm învinși, când nu este decât o altă formă de a renaște, prin viață sau prin moarte.

Mi-a luat mult să înțeleg că niciun cuvânt care ne este adresat nu este despre noi, ci despre cel care îl emite. Și-atunci de ce suntem atât de dependenți de cum ne percep alții? De ce aruncăm cuvinte urâte când vorbim despre alții, când acelea ne reprezintă pe noi? De ce nu vrem să părem frumoși pentru toată lumea, dacă nu fizic, măcar emoțional.  Un răspuns ar fi: pentru că nu știm să gestionăm frica de a fi descoperiți și sentimentele din ce în ce mai contradictorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *