Ai timp sau câștigi ceva? Aceasta-i întrebarea altora, când faci ce-ți place


De câte ori mă deconspir prietenilor, spunându-le că mi-am deschis un blog, primesc în loc de eventuale felicitări un fel de reproș: “Ai timp! Câștigi ceva?”. Așa îmi dau seama că fac parte dintr-o lume care pune întotdeauna pe primul loc materialul, văzând timpul doar ca pe o metodă de a face bani. Ei nu concep, probabil, să-și piardă timpul făcând ceea ce le place, considerând că în lipsa acumulării unui capital, viața nu are niciun sens. La capitolul ăsta, recunosc, sunt săracă. Sunt însă și oameni care colecționează doar emoții și sentimente, care se simt bine împărtășind altora ce simt și ce gândesc.

Revenind la cele două așa zise reproșuri -ai timp, cât câștigi- pot spune că nu, nu am atât de mult pe cât aș vrea și nu, nu câștig nimic, dar pur și simplu îmi place. Probabil stupoarea ar fi și mai mare dacă le-aș spune că uneori scot bani din buzunar pentru a promova unele materiale. De ce fac asta? Pentru că îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni, pentru că mi-ar plăcea să-i trezesc pe cei care încă dorm, spunându-le că viața nu este doar un automatism.

Am ajuns să am timp pentru că am renunțat la alte lucruri pe care le-am considerat inutile: privitul la televizor, conversația sau bârfa de salon, întreținerea unor prietenii de complezență sau pentru a face parte dintr-un soi de grup select, mersul la shopping, la coafor, manichiură, cosmetică. Cu ultimele am exagerat, pentru că n-au reprezentat niciodată un stil de viață, cel puțin, nu pentru mine, dar mă gândesc mereu cât timp le mânăncă unora toate astea. Am timp pentru că las uneori alte lucruri din mână, pentru că nu țin să am întotdeauna controlul asupra lor, centrându-mă doar pe gândurile mele și pe ceea ce simt în acel moment.

Am timp pentru că îndrăznesc să consider mai important ce-mi face plăcere decât ceea ce trebuie făcut, pentru că pun preț pe ce simt și mai puțin pe ceea ce este palpabil. Am timp pentru că tind să trăiesc făcând ceea ce-mi place, pentru că dacă am ajuns la 40 de ani și nu mi-am descoperit nicio dependență, aș vrea să fac un viciu din scris.

La câteva zile de scris pe blog, am primit și încurajări de genul: “De ce să scrii? S-a scris prea mult, ce rost mai are să scrii și tu?”. Culmea, ele veneau de la o persoană care mi-a mărturisit ulterior, că a plâns citindu-mi un material. Probabil a văzut în asta o emoție negativă, pe care se ferea să o trăiască. Toate emoțiile își cer însă dreptul la viață și nimeni nu ne poate feri de a trece prin vreuna. Trebuie să ni le asumăm și să ne dăm seama că nicio stare nu poate dura la infinit.

Am scris o vreme doar pentru mine, pentru că așa reușeam să mă simt mai bine: așternându-mi gândurile pe hârtie. Eram mai „fluentă” în scris decât în vorbit, comunicam mai bine așa. Aveam dovada că trecusem prin starea aia, iar scrisul odată așezat pe hârtie, mă elibera.

 Am scris doar pentru mine până într-o zi când cineva mi-a spus că nimeni nu face asta doar pentru el, că toți cei care scriu își doresc de fapt să fie citiți, altfel ce rost ar mai avea? Și-am încercat un nou sentiment: acela al expunerii gândurilor mele judecății altora. Am văzut că unora plac, altora nu, și e normal să fie așa.

Mă bucur de fiecare dată când reușesc “să ating” pe cineva, pentru că îmi închipui coardele unei chitare care uitase că poate scoate sunete și vibrația aceea care ajunge la mine. Scriu, în general, despre mine, conștientă doar de o sensibilitate aparte care mă face să văd lucrurile într-un anumit fel, care poate părea bizar pentru alții.

Nu sunt un om cu o experiență de viață foarte vastă, dar unul încercat de probleme cu siguranță, da. Încerc să înțeleg și eu în continuare mecanismele după se ghidează existența, mă las impresionată de destine sau drame, și caut răspunsuri la problemele mele și ale altora. Consider că o bună investiție nu e în case și mașini, ci în câștigarea acelui echilibru cu care trebuie să traversăm viața, înfruntând diverse probleme.

 Am alergat și eu cândva după bani, mai multe joburi, până când mi-am dat seama că e inutil. De fapt până când m-am îmbolnăvit și mi-am dat seama că nu așa trăim, ci murim mai repede decât ne-am fi așteptat.

Atunci am început să-mi fac timp pentru mine și să mă întreb cum vreau să continui: în același ritm alert, care duce în mod sigur la epuizare sau făcând ceea ce-mi place și mulțumindu-mă cu mai puțin?

Închei cu speranța că atunci când am timp nu deranjez pe nimeni, încurajându-i totodată pe toți cei care mă citesc să-și facă timp și pentru ei.

Dacă te-am „atins” cu ceva, nu uita să dai like paginii oficiale. https://www.facebook.com/terapiepentrusuflet.ro/

4 Comments

  • petrescu valentina (#)
    decembrie 4th, 2016

    Bravo si felicitari!!!Exact asa simt si eu in legatura cu acumularea materiala,joburi,etc,simt ca nu au cu adevarat importanta,daca nu te simti implinit si realizat sufleteste,impacat cu tine insati,suntem invatati sa facem doar ceea ce trebuie,uitam ca de fapt,viata trebuie s-o traim,sa simtim,sa incercam experiente noi,sa ne impacam cu noi insine,sa ne lasam sufletul si emotiile sa zboare,sa nu ne simtim incatusati de conventii,reguli ale societatii.E trist ca traim acest ritm alert in goana dupa bani,cariere,sa placem tuturor daca se poate,si uitam de noi,de sufletul si dorintele noastre adevarate!E foarte bine ca ai inceput sa scrii pentru noi,citind articolele,multi dintre noi ne regasim aici….iti doresc succes si sunt de acord ca scrisul ne elibereaza 🙂

    • administrare (#)
      decembrie 5th, 2016

      Multumesc, Valentina! Ma bucur ca gandim la fel.

  • roxana (#)
    decembrie 5th, 2016

    Mi se intampla acelasi lucru. Imi place foarte mult sa scriu si am persoane in jurul meu care sunt de parere ca „imi pierd timpul scriind”. Dar „timpul asta pierdut” se „pierde” intr-o maniera extraordinara, intr-o terapie pentru corp, suflet si minte. Nu, nici eu nu castig nimic, doar ma intalnesc cu mine insami, o data pe zi, seara. Felicitari pentru material.

    • administrare (#)
      decembrie 6th, 2016

      Roxana, mi-a placut foarte mult „ma intalnesc cu mine insami, o data pe zi, seara”. Asa am inceput si eu, tot seara, acum incerc la orice ora, sa vad ce-mi mai trece prin cap. Daca ai texte si vrei sa le publici, te astept aici. Curaj! Multumesc pentru mesaj!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *